Unde învață adulții?

Un răspuns bun ar fi că noi ca și adulți învățăm oriunde, oricum, atunci când ne dorim să facem asta. Însă realitatea este că ne alocăm destul de puțin timp să învățăm ca și adulți. Când ai învățat ceva nou ultima dată?

Oare de ce nu facem din învățare o prioritate în viața noastră? Sunt studii întregi care susțin beneficiile unei învățări pe parcursul întregi vieți. Personal cred că fiecare are motivele lui sau ale ei, cred că totuși cele mai întâlnite motive sunt: lipsa timpului (chiar dacă nu cred în asta), lipsa unei culturii a învățării permanente, lipsa motivației și în unele cazuri chiar și sentimentul de suficiență, în stilul „ce îmi mai trebuie mie să învăț, le știu pe toate”.

Sunt mulți adulți care consideră că simplu act de a „trece prin viața” este suficient pentru a învăța, însă partea proastă este că învățarea nu se întâmplă pur și simplu. Înaintarea în vârstă nu atrage automat după sine și dezvoltarea de competențe. Aceasta se întâmplă doar dacă există intenția învățării.

Este oare învățarea un lux? Câți dintre noi „își permit” luxul învățării? Sau mai bine zis câți dintre noi de fapt își permit să nu învețe. În contextul în care totul se întâmplă la o viteză nemaiîntâlnită până acum. Când ceea ce facem în joburile noastre și realitatea înconjurătoare se schimbă peste noapte, cum ne-am putea permite să nu învățăm?

Și totuși mulți dintre noi nu o fac, sau cel puțin nu o fac în mod conștient. Întrebarea mea este oare ce ar facilita învățarea? De ce ai avea nevoie să înveți, oriunde, oricum? Pentru mine răspunsul la întrebarea asta e simplu. Am nevoie să am nevoie să învăț, adică să îmi fie foarte clar că dacă nu învăț X, Y, Z lucru asta îmi va impacta viața în mod direct și imediat, și am nevoie de ghidajul potrivit pentru a învăța. Fie că vorbesc de un facilitator al învățării, o terapeută, sau o prietenă / prieten, mă ajută să nu fiu singură în procesul de învățare. De ce? Pentru că atunci când sunt singură, pentru că există și această metodă de a învăța, prin „self-reflection” (învățarea prin reflecție personală), nu mă uit la ceea ce nu îmi este obișnuit. O altă persoană „îmi ține oglinda” mult mai bine și așa pot să văd și ceea ce nu este vizibil cu ochiul liber.

Și oare la ce ne ajută asta? La ce ne ajută să învățăm? Viața de adult e oricum destul de grea și fără să te gândești că „trebuie” să înveți tot timpul câteceva. Oare nu sunt deajuns anii petrecuți prin școlii? De ce să ne mai „chinuim”? Păi eu cred că acesta este chiar scopul nostru, să învățăm tot timpul ceva pentru a ne atinge potențialul maxim și pentru a nu avea regrete că a „trecut timpul degeaba”. Cum altfel ne-am duce o viața fără regrete?

În categoria Educatie | Lasă un comentariu

Kind reminder: ce se învață pe bani mulți în team-buildingurile corporatiste?

Cât trăim învățăm ar zice unii, nu? Însă v-ați întrebat vreodată cum învățăm înafara școlii? În 2010 am absolvit un master în educația adulților, însă acest master nu mi-a adus decât o recunoaștere a unei conștientizări avute în timpul multiplelor cursuri internaționale de formare la care am tot participat începând din 2005, și anume că adulții învață cel mai bine prin experiență. Și anume, noi ca adulți e nevoie să trecem prin experiență pentru a integra învățarea. Însă a trece prin experiență nu e suficient pentru a genera învățarea, ci cel mai important proces în a învăța ca și adult este după părerea mea, procesul de reflecție și conștientizare. Cât timp alocăm însă reflecției ca și adulți? Când și cum ne perimitem să stăm și să ne uităm la experiență cu sinceritate pentru a integra ceea ce ne aduce ca și învățare?

Am fost în weekend la un teambuilding dedicat unei corporații. Nu am fost participantă, ci mai degrabă observatoare de departe. Participant a fost partenerul meu, eu cu fetița am stat pe lângă și ne-am plimbat prin împrejurimi. O ipostază ușor diferită pentru mine, căci de obicei eu sunt cea implicată în astfel de activități, cel mai mult în rolul de trainer / facilitatoare, căci ăsta mi-e unul dintre rolurile din care îmi câștig existența, și anume „facilitatoare a unor procese de învățare pentru adulți”. Am facilitat de puține ori procese de team-building pentru corporații, de fapt am fost implicată doar o singură dată într-un „teambuilding” clasic așa cum se înțelege la noi că e un asemenea eveniment dedicat corporațiilor. Țin mine și acum, era un team-building dedicat unei companii ce producea bere. Evenimentul s-a ținut la mare, de fapt într-o locație de vis în Delta Dunării, la Sfântul Gheroge. Am fost ca și trainer acolo la invitația unui prieten bun. După acea experiență mi-am zis că veci pururi nu mai fac asta, deoarece timpul și expertiza mea sunt prea valoroase pentru a fi „risipite”. Motivul e unul simplu, din toata experiența lipsea ceva cu desăvârșire, și anume ÎNVÂȚAREA. În rest erau de toate, mare, soare, locație exotică, experiențe excitante, concursuri pe plajă, competiție, premii, etc. Dar învățarea domnle? Unde e? Lipsea cu desăvârșire.

Să revin la weekendul trecut, „ingredientele” cam aceleași: locație exotică (de data asta la munte), exerciții de „survival” – stilul de „military camp” într-o pădurice la 200m de hotel, competiții, tot tacâmul. Inclusiv, după părerea mea lipsa învățării.

Chiar stau și mă întreb, cum a apărut moda asta a traingurilor de tip team-building care nu au nicio treabă cu învățarea? Educația adulților zice clar, adult învață prin experiență și prin reflecția asupra învățării. Orice proces de învățare are nevoie de obiective de învățare, care să ducă la dezvoltarea unor competențe (abilități, cunoștințe și atitudini). Stau și mă întreb ce au învățat oamenii care au fost în weekend în team-building?

Sunt sigură că s-au „investit” destul de mulți bani în acest eveniment, și știu că de obicei firma ce livrează evenimentul ia cam în jur de 40% din suma bugetată de companie, dacă nu chiar mai mult, și atunci mă întreb care este raportul de „return of investment”? Dacă tot ce mi s-a părut că au „învățat” oamenii de pe acolo a fost cum să te cațeri pe un peret de sfori, cum să alergi de colo colo, cum să câștigi o probă sau două. Însă întrebarea principală este ce anume din ceea ce au experimentat acolo îi va ajuta la locul de muncă? Nu e treaba mea să mă intereseze treburi din astea, căci nu e corporația mea, nu e scopul meu să cresc productivitatea la locul de muncă.

Preocuparea mea este vis-a-vis de procesul de învățare și cum acesta în context de team-building corporatist a ajuns așa, un circ. Poate vă întrebați, bun și cum ar putea fi diferit. Răspunsul este unul destul de simplu, nu e nepărat ușor dar simplu. Implementarea ciclului complet de învățare experiențială. Faci experiența și apoi aloci timp pentru reflecție și transferul învățării în viața de zi cu zi. Dacă pașii de reflecție și de transfer nu sunt respectați, atunci o experiență rămâne doar așa o experiență distractivă și nimic mai mult. Nu există o schimbare reală, care pentru mine ar fi scopul unui astfel de exercițiu.

În învățarea adulților, cred eu că sunt căteva regului „simple” de urmat: procesul de învățare se face voluntar, are practibilitate imediată și vizează o schimbare de comportament. Oare cei 20 de oameni ce au fost în weekend la munte ce vor face diferit în munca lor după ce compania a investit pentru fiecare dintre ei o sumă considerabilă? Companiile dau bani pentru distracție cu bună știință sau doar iau ceea ce este pe piață în materie de învățare pentru adulți, fără a știi că există și altceva? Există oare un interes real pentru o schimbare sau aceste team-buildinguri se fac așa, că e la modă? Fără să existe o reală evaluare a impactului lor.

Personal, consider că ar fi o mare oportunitate atât pentru angajații companiilor, cât și pentru companie ca aceste evenimente să fie organizate în jurul învățării. Dar da, învățarea nu e întotdeauna ușoară și uneori impactul nu e cel dorit. E mai ușor să gestionezi o mahmureală de a doua zi decât un val de schimbări reale în companie.

În categoria Educatie | Lasă un comentariu

Ciolanul pentru tineret

CIOLANToamna se numără interesele. Un an de zile am lucrat la nivel înalt în domeniul în care sunt activă de peste 10 ani: tineret și lucrul cu tinerii. Recunosc, nu sunt perfectă. Am fost în marea familie de tehnocrați condusă „mișelește” de Dacian Cioloș, dușmanul numărul 1. Am ajuns la coada echipei lui, căci Ministerul Tineretului și Sportului, la care am lucrat, era cam printre ultimele ministere de interes.

Dar nu asta este important. Esențial este că în România trăiesc undeva la 4 milioane de tineri (vârsta oficială pentru tineri, conform Legii Tineretului, este între 14 și 35 de ani). Conform ultimului Barometru „Situația tineretului și așteptările sale – Diagnoza Barometru de opinie publică tineret 2016” realizat de Ministerul Tineretului și Sportului în 2016, doar 5% dintre participanţii la Barometru fac parte în acest moment dintr-o asociaţie sau organizaţie non-guvernamentală.

5 % … asta înseamnă undeva la 200.000 de tineri. Nu am avut mare poziție prin minister, am fost o biată consilieră personală a unui domn secretar de stat. Am avut norocul (sau ne-norocul) ca din acea postură să fiu implicată într-un proces care mi-e drag mie și anume procesul de Dialog Structurat. Cunoșteam acest proces încă din frageda-i pruncie, de prin 2008 – 2009, pe când eram activă prin Strasbourg și Bruxelles, acolo pe unde s-a gândit întregul concept. Țin minte și acum că undeva prin 2012 am redactat un raport al organizației internaționale pe care o coordonam pe tematica tinerilor migranți în țări gazde și am participat la prima mea conferință europeană pe tineret din cadrul președinției Ciprului.

Ce mândră am fost să mă duc eu acolo și să povestesc despre minunățiile care se fac pentru tinerii migranți. Însă când am ajuns acolo, România era (cred eu) singura țară membră UE care nu era prezentă nici fizic pe acolo, nici cu vreun raport făcut. Toată lumea mă întreba dacă eu reprezint România și atunci când eu le spuneam că de fapt sunt din România, însă nu reprezint poziția țării, toți mă întrebau „dar ce se întâmplă pe acolo pe la tine prin țară, unde vă este raportul național?” … bineînțeles că de fiecare dată îmi dădeam ochii peste cap și ziceam … cam asta e nivelul național în lucrul cu tinerii – adică total absent. Conceptul de „lucrător de tineret” (youth worker – EN) a fost adus în atenția publicului abia prin 2012.

Dar nu despre asta vroiam să vorbesc acum. Voi vorbi despre meseria de lucrător de tineret mai încolo. Acum vreau să vă povestesc despre „lansarea ciolanului 2017” – Grupul Național de Lucru pe Dialog Structurat. Fiecare stat membru UE are responsabilitatea să prezinte un raport de țară, care să reflecte părerea tinerilor din România pe o anumită tematică, impusă de așa numitul trio de președinți ai Consiliului Uniunii Europene. Ca și tânără activă, zic eu, în mișcarea de și pentru tineret din România, vă jur că în viața mea nu m-a întrebat nimeni, niciodată de nicio părere în vreo legătură cu vreun raport de țară. Când am venit în 2016 în Minister și m-am implicat în coordonarea Grupului Național de Lucru pe Dialog Structurat, am descoperit că de fapt eu am fost stricată. Că în România s-a făcut Dialog Structurat pe pâine. Avem experți naționali care s-au spetit ore și zile să elaboreze rapoarte care mai de care, mai frumoase și mai #participative. Am cerut să văd și eu un raport de țară din anii precedenți. Dar cu toată bunăvoința, nu a fost posibil. Că să vezi și să crezi! Ce era să fac? Trebuia să cred și nu să cercetez.

Prima acțiune pe Dialog Structurat 2016 a fost participarea în cadrul conferinței europene de tineret de la Amsterdam. Frumoasă locație. La acea întâlnire am fost din partea Ministerului Tineretului și Sportului. Alături de echipa oficială au fost și alte persoane din structuri reprezentative de tineret de la nivel național. Mândrie mare. Poze frumoase. Hashtag #tineriiparticipa. Acolo din partea României nu era nevoie să ne prezentăm cu vreun raport de țară, ci reprezentanții tinerilor aveau responsabilitatea să vină la întâlnire cu 1, 2 povești sau interviuri ale unor tineri de pe stradă despre care sunt principalele lor provocări. Oare ghiciți care țară nu și-a făcut temele? … Oare o fi România? … cam așa. Echipa din Romania, a uitat să intrebe 1, 2 tineri de pe stradă care sunt provocările lor. Asta nu e așa important! Ci să ieșim bine în poze … să avem like-uri, asta e cool. Dar să nu fim superficiali. Cu chiu cu vai raportul de țară pe 2016 a ieșit. El poate fi consultat de oricine, oricând (http://mts.ro/wp-content/uploads/2017/01/Anexa9f_Raportul-de-tara-pentru-Presedintia-Slovaca.pdf) .

Nu susțin că este cel mai științific raport de țară, dar este un produs oarecum comun al Grupului Național de Lucru pe Dialog Structurat, așa cum a funcționat sau nu acest grup. Vă întrebați cum a fost în acel grup? Mai bine nu! Vă gândiți că mințile luminate din zona de tineret se speteau cum să facă să aducă plus valoare în viața tinerilor din România sau să facă un proces de dialog structurat participativ? Frumos gând! Nu, important era cine are puterea. Cine conduce pe cine. Și mai ales cine are recunoașterea. Și cum facem să ne asigurăm că ne menținem puterea. Nu am fost niciodată la nicio întâlnire a vreunui partid politic, însă nu cred că ar fi diferit față de ce am trăit încercând să facilitez acel grup. Acum însă, după nici un an, e Lansarea Ciolanului. Un nou Grup Național de Lucru pe Dialog Structurat în România. Mișcări de forte majore, experți pe tineret, structuri cu titluri și distincții naționale și europene, pe locuri fiți gata START! …. Aaaaa … faptul că în România doar 5% din tineri sunt în asemenea structuri … și din aia 5% , în procesele de dialog structurat sunt implicați, în cel mai fericit caz, 2500 de tineri! Ups, un mic detaliu. Dar nu contează, avem titlu, avem valoare… vom avea si Ciolanul? … mai ales că acum Ciolanul vine cu garnitură, Președinția României 2019.

În categoria Tineret | Lasă un comentariu

De ce am ales să scriu?

M-am decis să scriu din dorința de a nu vorbi singură. Uneori scriu din frustrare, uneori din dorința mea de a procesa anumite evenimente din viața mea, uneori din fericire și uneori pentru că așa simt să o fac. Unele articole poate sunt mai acide căci recunosc, sunt momente când mă enervez și am impresia că de multe ori încercarea de a fi diplomată pe subiecte care mă interesează, nu mi-a adus prea multe beneficii. Cum mi-a zis un prieten, de obicei nu mă enervez și în puținele dăți în care o fac, sunt drăguță. De fapt în sinea mea fierb de multe ori, dar de cele mai multe ori aleg să nu mă exprim. Norocul face că m-am născut în era tehnologică și asta îmi oferă spațiul să mă exprim online, cu bune și cu rele. Consider că și în online trebuie să respectăm principiile de interacțiune din offline (drepturile omului și deminitatea umană) dar aici am totodată o anume libertate să îmi așez cum simt cuvintele. Nu mă înțelegeți greșit, nu este un blog despre frustrări. Este un blog despre opini, întâmplări și oameni.

În categoria Ganduri | Lasă un comentariu